Metode de cercetare

Adesea evaluarea rezultatelor şcolare este redusă la acţiuni cum sunt: „a verifica”, „a nota”, „a aprecia”, „a clasifica”. De fapt componentele evaluării sunt: verificarea realizării obiectivelor, măsurarea rezultatelor prin utilizarea unor procedee prin care se stabileşte o relaţie funcţională între un ansamblu de simboluri şi un ansamblu de fenomene şi obiective sau elementare acestora conform unor caracteristici pe care acestea le posedă(aprecierea care presupune emiterea unei judecăţi de valoare asupra fenomenului evaluat pe baza datelor obţinute prin măsurare, prin raportarea acestora la un termen de referinţă, a unui sistem de valori sau criterii).

      Progresul rapid al dezvoltării şcolii româneşti şi necesitatea perfecţionării neostenite a muncii instructiv-educative presupun ca învăţătorii, paralel cu activitatea lor practică, să desfăşoare şi o muncă de cercetare şi studiere a experienţei înaintate.

            Procesul de cercetare ştiinţifică cuprinde trei momente. Primul dintre ele se bazează pe observarea unor lucruri, fenomene sau procese. Cel de-al doilea moment se referă la crearea ipotezei pe baza faptelor observate şi a raporturilor dintre ele. Ipoteza îndeplineşte rolul răspunsului la întrebarea pusă în faţa observaţiei. Ultima fază o constituie verificarea experimentală a ipotezei – moment al desprinderii concluziilor pe baza ipotezei şi verificarea lor prin intermediul experienţelor.

Cea mai utilizată sistematizare a metodelor de cercetare psihopedagogică le grupează în:

1.      Metode de acumulare a datelor:

·        Experimentul;

·        Observaţia psihopedagogică;

·        Conversaţia;

·        Analiza produselor activităţii;

·        Testul;

2.      Metode matematico – statistice:

·        Tabele analitice;

·        Tabele sintetice;

·        Histograme;

·        Media aritmetică

           

            Experimentul  presupune crearea unei situaţii noi, prin introducerea unor modificări în desfăşurarea acţiunii educaţionale.

Observaţia

 Ca metodă de cunoaştere şi cercetare psihopedagogică, observaţia constă în urmărirea intenţionată şi înregistrarea exactă, sistematică a diferitelor manifestări comportamentale ale elevului aşa cum se prezintă ele în mod natural.

Calitatea observaţiei depinde de o serie de factori dintre care enumerăm:

              • particularităţile psiho-individuale ale observatorului (concentratea atenţiei, sesizarea esenţialului);

                • ecuaţia personală a observatorului (tip descriptiv, tip evaluativ, tip erudit, tip imaginativ);

               • factori sociali ce pot deforma calitatea , percepţiei, selectivitatea ei.

Conversaţia  este o formă de anchetă ce constă într-un dialog dintre cercetători şi subiecţi supuşi investigaţiei în vederea colectării unor date în legătură cu fenomenele ce se urmăresc. Ea se desfăşoară pe baza unui plan şi a unor întrebări dinainte elaborate.

Testul este un instrument standardizat care constă într-o probă sau o serie de probe elaborate în vederea înregistrării unei calităţi, însuşiri sau manifestări comportamentale la un stimul sau un set de stimuli  administraţi din exterior.

Strategii de promovare a educaţiei incluzive

Reflecţie de acţiune

1. Exista vreun grup de copii sau tip de elevi care ar putea crede ca ei „nu constituie o prioritate“ în şcoala dumneavoastra?

2. Care sunt paşii pe care îi puteti parcurge pentru a asigura pe aceşti elevi, că şcoala dumneavoastră  ar considera  educaţia lor la fel de importantă  ca şi a celorlalţi?

EDUCAŢIA INCLUZIVĂ  este o filosofie, un proces permanent de îmbunătăţire a instituţiei de educaţie, de explorare a resurselor umane, materiale, spirituale existente  pentru a susţine participarea tuturor copiilor  la educaţie în instituţiile din comunitate şi pentru  ale asigura acces la servicii adecvate necesităţilor de dezvoltare, de învăţare, sociale etc.

  Clarificări conceptuale

Abordarea incluzivă susţine ca şcolile au responsabilitatea de a-i ajuta pe elevi să depăşească barierele din calea învăţării şi că cei mai buni profesori sunt aceia care au abilităţile necesare pentru a-i ajuta pe elevi să reusească acest lucru.

Abordarea tradiţionala

•         Prioritatea o constituie „elevii buni“.

•         Dacă un elev se confruntă cu bariere în învăţare deoarece părinţii săi nu au urmat o şcoală şi îl încurajează să lipsească de la şcoală, nu poate face faţă  curriculumului, este paralizat de emoţii sau înfruntă alte situaţii … este problema elevului.

•         Şcolile sunt judecate după rezultatele obţinute de cei mai buni elevi (de exemplu, la olimpiade).

•         Cei mai buni profesori sunt cei care au rezultate bune cu cei mai buni elevi.

Abordarea incluziva

•         Toţi elevii sunt consideraţi la fel de importanţi.

•         Colaborează cu părinţii si cu comunitatea pentru a îmbunătăţi        frecvenţa şi a reduce abandonul.

•         Creează un mediu afectiv pozitiv în care elevii au încredere în profesorii lor şi care se adaptează la nevoile elevilor.

•         Şcolile sunt judecate după  progresul înregistrat de toţi elevii.

•         Cei mai buni profesori sunt cei care ii ajuta pe toţi elevii sa înregistreze progrese.

•          

SCOPUL EDUCAŢIEI INCLUZIVE  -   ASIGURAREA ACCESULUI  tuturor copiilor la o educatie de calitate

Beneficiari direcţi  -  toţi copiii, indiferent de starea materială a familiei, mediul de reşedinţă, apartenenţă etnică, limbă vorbită, sex, vârstă, de apartenenţa politică sau religioasă, starea de sănătate,  de caracteristicile de învăţare, starea de sănătate, de antecedente penale, inclusiv:

 

copiii orfani, abandonaţi, lipsiţi de îngrijire părintească;

copiii din familiile defavorizate;

copiii, tinerii şi adulţii cu dizabilităţi;

copiii străzii;         

copiii şi tinerii în conflict cu legea;

copiii şi tinerii traficaţi;

copiii şi tinerii supuşi violenţei;

copiii şi tinerii care consumă droguri, alcool, alte substanţe toxice;  

copiii afectaţi de HIV/SIDA,

copiii cu maladii somatice cronice;

 copiii şi tinerii supradotaţi;

Cum îl poţi învăţa pe adolescent să asculte activ

1) Prima conditie importantă este să ştii să asculţi tu însuţi în mod activ. Dacă în comunicarea cu el, îl întrerupi des, îi vorbeşti răstit sau îl critici, cu siguranţă adolescentul tău nu va fi dispus să te asculte sau să comunice deschis cu tine.

2) Jocuri de rol. Îi poţi propune o activitate distractivă atunci cînd sunteţi în aer liber: o plimbare cu ochii închişi. Stabileşte un punct de plecare şi un punct de sosire. Leagă-l pe adolescent la ochi cu o eşarfă, pentru a te asigura că nu vede nimic şi, în spaţiu liber, fără obstacole periculoase, ghidează-l verbal de-a lungul traseului dinainte stabilit. Va fi nevoie să te asculte cu foarte mare atenţie pentru a putea parcurge traseul pînă la final. De asemenea, tu va trebui sa fii cît mai clar(a) în exprimare. Aşadar, va fi un exerciţiu util pentru amandoi.

3) Cere-i să îţi spuna în cuvintele proprii ceea ce a inţeles din ce i-ai zis. Astfel, te asiguri ca a înţeles corect, dar îi formezi şi obisnuinţa de a reformula mesajul receptat, un principiu important al ascultării active.

4) Incurajează-l să îţi pună întrebări atunci cînd nu a înţeles ceva. Atunci cînd îi povesteşti un eveniment sau  îi explici ceva, întreabă-l din cînd în cînd dacă are întrebări sau dacă a înţeles. Spune-i că atunci cînd nu a înţeles ceva, să îţi adreseze întrebarea în timpul discuţiei voastre.

5) Vorbeşte cu el despre situaţii în care nu a reuşit să comunice cu cei din jur şi ajută-l să îşi dea seama de ce s-a întamplat acest lucru.

Tu cum comunici cu adolescentul tău? Reuşeşti să îl faci să te asculte?